Azi am reușit să merg cu Toș chiar o ora și jumătate, pe poteca din pădure, descoperită recent. Totuși, la înapoiere, și eu și câinele ne simțeam obosiți. Toș abia aștepta să se urce în mașină.
Confort 1: Am lăsat scaunele din spate în așa fel încât spațiul să-i fie dedicat câinelui în întregime. Nicio constrângere. Are 4 saltele mari și moi, care îi asigura un spațiu relaxant la fiecare ieșire. Acasă, în camera unde m-am instalat pentru un an de zile, după ce am ajuns din România în New Hampshire, câinele are două locuri dedicate, unde poate să se cuibărească: o improvizație în spațiul debaralei și într-un colț al camerei. Aceste două locuri sunt garnisite cu câte 4 saltele. Dar câinelui îi place să stea de asemenea și în cele două fotolii puse bot în bot, acoperite și ele cu 3 paturici. Patul în care dorm eu, la rândul lui are 10 perne indiene. Uneori câinele se relaxează și printre ele.
Confort 2: La ședințele on line cu psihologul/terapeutul meu, stau în baia mare a acestei case. Stau pe WC. Îmi instalez câteva perne pe WC și cu o pătură de culoare neutră, camuflez vasul WC-ului. Aduc măsuța și laptopul, 2 telefoane mobile, ajustez lumina. Organizez tot acest setup, pentru că doar în baie am un semnal bun fără întreruperi, sau în bucătărie și camera de zi, dar în acele spații mama și partenerul ei stau peste zi. Îmi e foarte greu să comunic cu terapeutul, sunt încă la început. Am constatat cu surpriză, că nu îmi e așa comod, și la indemana să-mi accesez în timp real emoții, gânduri, locuri sensibile ori dureroase. În ciuda faptului că-i simt multa răbdare, empatie și profunzime. Și că oferă un cadru extrem de confortabil unei comunicări. Mi-a fost dificil să-i povestesc, despre devoțiunea, efortul și abnegatia mea în ajutorul pe care îl dau aici mamei, cât și despre resentimentele și agresivitatea ei, care ia forme dintre cele mai dureroase pentru mine: minimizari, dispreț, vorbe răutăcioase ofensatoare, dureroase pe care mi le adresează constant.
Confort 3: Unul dintre răspunsurile terapeutului, a fost cel în care mi-a amintit despre victoria lui Pirus ( cel care chiar dacă a câștigat lupta a pierdut razboiul – este o victorie obținută cu un cost atât de mare încât aproape că echivalează cu o înfrângere). Îmi vorbește despre rigorile meta-etice ale utilitarismului… despre câte resurse investim într-o cauza pierdută, despre cum îmi dau seama că merită, sau știu că merg într-o direcție bună și că nu irosesc resurse degeaba. Îi povestesc la rândul meu, despre diferite momente ale vieții, când am ales să ies din zona de confort, și să mă implic. Așa cum a fost când, mergeam la adăpostul privat de câini, al amicei mele. Ea avea grijă de peste 1000 de câini. Singură. Peste 1000 de câini erau hrăniți, îngrijiți, ținuți și susținuți în viață de o singură femeie. Plus pui noi și alți amărâți care i se aruncau peste gard, sau pe care ii găsea în zona. Făcea acest sacrificiu de ani de zile. Starea mea sufletească după ce plecam de la adăpost, era greu de pus în cuvinte: jale, durere, disperare. Cum se putea ca un om să trăiască în asemenea condiții? Cum se mai putea numi aceea viață? Cum rezistă iernile? Să cari atâta apă,atâtea găleți? Să strângi asemenea cantități de fecale? Să muți saci de manacare, să despărți câinii când se încaieră, să-i auzi aproape permanent lătrând. Să-i vaccinezi, deparazitezi…Să dormi și să mănânci în asemenea duhoare, într-o precaritate cruntă. Să lupți aproape clipă de clipă cu valuri de duhoare, descompunere, mizerie și totuși să reușești?
Confort 4: Am auzit-o și găsit-o urlând de durere, abandonată pe o pernă în mijlocul unei șosele. Era 6 dimineață. O cățea mare, neagră, cu par încălcit și ochi fierbinți, căpiati de durere. Am cărat-o sus acasă, cu ajutorul Stelutei ( femeia care face curățenie la bloc ). Cățeaua a urlat și lătrat de durere aproape tot timpul. Prietenă mea veterinar, a putut-o prelua o zi mă târziu. Cățeaua nu mai putea fi salvată.
Confort 5: Pe Pongo, dalmatianul de 9 ani, slab numai piele și oase, l-au lăsat afară pe stradă. Câinele a dat ture împrejurul blocului și a dormit în fața scării, afară în frig ( era sfârșit de noiembrie ) pentru câteva săptămâni bune, așteptând să fie primit înapoi la el acasă. Nu l-au mai primit niciodată. L-am luat eu la mine în apartament unde mai aveam doi câini. După investigații, Pongo s-a dovedit a fi extrem de bolnav, pe ultima sută de metri. Una dintre manifestări era aceea că nu se putea ține. Făcea pipi și caca ( diaree ) aproape permanent pe unde apuca. L-am susținut cât de bine am putut, până în ultima lui clipă.
Confort 6: Steluței, i-a fost recomandat să vorbească cu un psiholog. De câteva luni nu mai lucrează la noi la bloc. A trecut printr-o suferință fizică destul de gravă. În consecință, am pus-o în legătură cu terapeutul meu. Steluța are probabil în jur de 1.60 și 50 de kg. Are 32 de ani și doi copii. Nu este din București, dar a făcut naveta zilnic timp de 5 sau 6 ani. În fiecare zi s-a trezit la 5.30 că să poată să prindă trenul de 7 diminieta spre București. Ajunsă aici, se apuca de curățenia scărilor blocului, umplea și golea tomberoane, mătura, spăla, desfunda tubul de gunoi. Totul într-o duhoare greu de suportat. De multe ori o ajutam și eu cum puteam: îi dădeam mănuși, găleți de apă, pungi, venea și făcea duș la mine, se odihnea sau mânca…Deseori i-am văzut lupta și munca pe brânci cu gunoaiele noastre în formele lor, cele mai dezgustătoare.
Confort 7: Am ținut mult la acel performance, mi-a plăcut să lucrez împreună cu M la el. Începea cu noi două, înfășurate, fiecare in parte, în mai mult de 50 de baloane colorate. Gasiseram o metodă eficientă dar nu mai puțin epuizantă de a le umfla și de a le prinde apoi de noi, în așa fel încât corpurile noastre, dispăreau aproape complet în conglomeratul pe care îl formau baloanele adunate la un loc. Scena la rândul ei, era acoperită în întregime cu pufarine, roz, galbene și bleu. Și cu marshmallows albe și roz. Mirosea înțepător, îmbietor, amețitor a dulce. Interacțiunea corpurilor noastre, camuflate în zecile de baloane, trecea prin varii stări emtionale: tandrețe, uimire, bucurie, încrâncenare, răceală, furie, senzualiate, nostalgie, liniște. Pe parcurs, pe rând, baloanele colapsau sub greutatea și zvâcnirile, zvârcolirile corpurilor noastre.
Zona de confort a corpurilor, gândurilor, acțiunilor noastre. În urma unor recente studii în neuroștiințe, s-a ajuns la concluzia că liniștea este de departe cea mai dezirabilă căci benefică stare a creierului. Și implicit cu cel mai mare impact pozitiv asupra corpului. Liniște = sănătate.
Definiție termen “ confort ‘’ : ansamblu de condiții care constituie comoditatea vieții.
Zona de confort: stare psihologică în care totul pare familiar.
Comoditate, liniște, tihna. Confort emoțional, este un produs naturist Fares, care ajută la menținerea unei stări de bine mentale. Favorizează menținerea calmului în condiții de stress. Antidepresiv. Anxiolitic. Adaptogen. Tonic nervos. Calmant. Sedativ.
Încercarea moarte n-are.
Este multă durere ascunsă, cuibarita aici. Tot acest confort, zecile de perne și saltelute, ambientul băii și al WC-ului, convorbirile cu teraputul on line, rutina și programul zilnic, este confortul din care nu pot pleca, care m-a prins în mreje, fără să i mă pot împotrivi. Deținătoare a controlului absolut, dar lipsită de curajul de a mă simți vulnerabilă în față necunoscutului, și împlinită în mod autentic. Desenez un cerc perfect. În el pot încăpea toate cele povestite mai înainte. Toată această lupta, perseverență a mea sau a celorlalți, intră perfect în cercul meu desenat cu măiestrie. Însă, în afara cercului se află tot ceea ce mi-aș dori să fie în viață mea și încă nu este. Și pentru a intra în interior probabil va trebui să faci ceva nou sau diferit. Pentru a depăși zona de confort și pentru a te schimba ce efort ești dispus să depui?
