Zona din creația Elenei care acoperă performance-ul în particular și mișcarea în general este curiozitatea artistei de a cunoaște diferite fațete ale realității înconjurătoare, prin corp și capacitățile  kinestezice ale corpului.

 Această curiozitate, ia forma unor proiecte, în care artista, printr-o comunicare deseori frustă, autentică, provocatoare  îl surprinde pe celălalt ( pe aproapele, semenul, spectatorul ) și  îl scoate din zona de confort, îl face co-creator pe moment, incluzând-ul în performance, și aceasta pentru că artista învață despre limite alături de cei cu care sau pentru care performează, într-un joc subtil, între a controla și a lăsă să apară permanent ceva nou.

Din impulsul de a fi deschis la celălalt, practica Elenei ar putea fi descrisă că fiind frustă, provocând  limite sau învățând despre acestea ca și cum ar fi făcut înainte tabula rasă. Acest tip de energie, ingenuă, informală, dar explozivă, pe care o descrie că fiind una telurică, poate fi histrionism sau chiar exhibiționism, dar un exhibiționism prezent pentru ați pune întrebări cu privire la realitate, și la modalitățile de încadrare a realității. Franchețea performance-urilor Elenei se opune ironiei pe care a-i putea-o percepe dacă ai suprainterpreta, luatul peste picior fiind un lucru de evitat. Atunci când lucrează cu situații, cu propriul corp sau cu al altor performeri, Elena caută experiența nemediată, neîncadrabilă, total autentică, total prezentă, într-un mod revizionist mai aproape de noțiunea de happening.

”Proiectul meu care se cheamă Neted, un proiect atipic în care am invitat să se implice cât mai mulți “spectatori’’ care de fapt, în timp au devenit co-autori și care nu se știau între ei. Timp de un an de zile am comunicat de la distanță cu aceste persoane, fără să ne vedem, doar prin telefon și mesaje și convenția era să performez ceva ce ei nu puteau face, să dansez într-un spațiu, să mă plimb prin parc la o anumită oră, să mă mișc într-un mod în care ei nu puteau să o facă, să filmez, să mă dezbrac, să mă îmbrac, tot ceea ce ei visau, sau își doreau, că să performez în numele lor. Dar numele lor rămâneau anonime. Era ceva ce persoana nu putea sau nu știa să facă. Ceea ce nu cunoști în propriul tău corp nu cunoști nicăieri. Practic corpul meu, devenea un teren de cunoaștere de la distanță, pentru fiecare participant în parte.

Momentul în care te implici, într-o situație de mișcare, ajungi la o cunoaștere directă, dar te și delimitezi de restul lumii. O izolare benefică în care te scufunzi total în experiență corporală, emoțională, cognitivă.  Mă recunosc la fel de mult în dorința de a acapara, de a cuprinde, de a invada cât și în cea de a cunoaște prin iubire, ceea ce mă întâmpină”.

Text de Bogdan Bălean în conversație cu Elena Copuzeanu

Pânzele și desenele de mare anvergură ale artistei, le putem vedea ca pe o conștiincioasă demonstrație de control, a unor atitudini și pulsiuni care ar putea  oricând să divagheze, si să erupă exploziv. Pictura Elenei este în același timp o luxurianță a nuanțelor de gri, o scufundare în vegetal, o plonjare într-un acvatic – nevrotic, în care menținerea echilibrului se realizează prin caligrafia bine maestrită. Afecte repetitive, compulsive, ies dintr-o natură mecanică într-una biologică, ruminatul duce către o gândire fluentă, doar că nu într-un timp liniar, ci într-un simultan al fluxurilor grafice conectate direct la psihism, la ceea ce artista a putut – doar ea – accesa.

Desenele și picturile ei au ca fundament gestul larg. Lucrările acestea gestualiste sunt compuse din negru pe alb și te pot duce imediat cu gândul la caligrafia japoneză, transfigurată într-un gestualism brutal, frust, existențial. Desenele ei sunt de fapt experiența voluptății care apare între autoare și obiectul pe care îl atinge, feedback-ul, vibrația, rezonanța pe care o are, în degetele, mâinile și corpul ei la atingerea materialului: hârtia albă și culoarea intens neagră. Conceptul nu e punctul de plecare, ci relația imediată dintre artistă și obiectul lucrat cu ajutorul cărbunelui moale care hrănește senzorialitatea.

”Mi-a plăcut să generez o sumă a tuturor semnelor grafice – pe care pot uneori să le relaționez și cu caligrafia japoneza în care totul e concentrat, în punctul în care vârful pensulei atinge hârtia. În ceea ce mă privește, e un fel de real time composition – bazat pe răspunsul primit de la obiectul de lucru, raspuns pe care pot să-l am imediat ce încep să lucrez. Ca un free flow writing/painting/drawing unde te duce mâna în  contactul nemediat, intim cu suprața de lucru. Mi-am dat provocarea de a lua în serios fiecare gest în parte. Și de a fi conștientă si prezenta in fiecare milimetru de semn grafic, pe care îl las pe materialul desenat sau pictat. Meșteșugirea implică mâinile. Te întorci la miniaturist care se identifică cu gestul pe care îl face. E o permanentă atingere. Ceea ce fac, în mod paradoxal, s-a transformat în munca unui miniaturist, care ar trebui să lucreze sisific, pe o suprafață foarte, foarte mare. Mi-am dorit deci să pot să mă concentrez pe fiecare linie, fiecare semn, oricât de mare sau dimpotrivă oricât de infinitesimal ar fi el, mi-am folosit intens răbdarea, zile la rând, în atelier, ‘ răbdarea’ o noțiune pe care multe religii își construiesc practicile. Aceasta practica  am transferat-o și în obiectele pictate. Mi-am propus să decorez obiectul cu același tip de minuțiozitate ca în desene, creând un haos aparent dar si un pattern prin care pot sa controlez si ordonez acest haos . O energie și erupere grafică care este în totalitate în controlul gestului meu.  Va fi ceva dodecafonic, dizarmonic, ofertant și incitant vizual, în sensul în care acest grafism, va vrea să te prindă într-un permanent efort de decodificare, de descifrare si descâlcire a firelor grafice”.

Text de Bogdan Bălean – critic și istoric de artă –  în conversație cu Elena Copuzeanu

Hainele pe care le face Elena, artista însăși le-ar putea apropia de costumele ceremoniale  sau de veșmintele ritualice. Pictura textilă a hainelor sale este  deci sub semnul unei imagerii care poate invoca un rit străvechi, un ceremonial pagan. În pictura textilă, observăm multe obiecte mici, personaje și situații, legate între ele ca o țesătură neuronală, sau ca zeci de capilare, ori ca niște țesuturi vegetale care invadează suprafața, într-un permanent freamăt, si o permanenta expansiune, la fel că un mușuroi de furnici. Aceste desene invadatoare, le putem numi mai degrabă situații de mișcare caligrafiate, care  poartă  amprentele unui psihic alert, sensibil, revărsat continuu peste diferitele texturi.

Pe textilă sau chiar pe ceramică se evadează din ruminație și se ajunge către forme care se reconstruiesc pe noi suprafețe, departe de nerv.

Realitatea picturii din alb, gri și negru, este venită dintr-o manie a caligrafiei specifica actului creativ al artistei și compusă, din infinite puncte și încâlceli, oameni, animale, gâze, plante, abstracțiuni, între precizie și dezlânare, între seriozitatea gestului – o seriozitate oferită și asumată ca cel al gestului crucii – și momentul de autoindulgență sardonică, ca formulă a umorului. Figuri țanțoșe, coagulate într-o grafie frenetică, vertiginoasă, care te iau un pic la mișto, dar fără să te obosească, obraznice, dar și cu bun simț, ocupă materialul ales, fie el ceramică, textila sau tablou. Uneori chiar și propriul ei corp.

Text de Bogdan Bălean Critic si istoric de artă